Ziua de luni

Soare cu dinti de iarna obraznici ce musca din obrajii calzi si mofturosi cu ne-chef de trezire.
Same old story: răceala in metrou, alerg cu ultimile forte spre 335 ul care se grăbește sa ma oblige sa intarzii. 
Ușile se închid brutal in urma mea, ma strecor strengareste sa mi validez călătoria , ca un bun cetățean.
Conștientizez ca nu am de ce sa ma țin si autobuzul ma smulge , trantindu-ma-n constientizarea ca da, sunt un robotel al sistemului.
Surpriza totala: un zâmbet larg , topit in niste ochi imensi si caldurosi îmi oferă brațul ca sprijin ..
Curios in fata mea e scris mare: "pe parcursul călătoriei, va rugam sa va Țineți de bare."
In prima instanța accept, apoi timid si neobisnuita cu atâta caldura din partea unei femei străine , observ o chestie deasupra capului meu numai buna ca scăpare.
Nu ezit mult, multumesc si o folosesc.
La următoarea Stație roboțeii tristi se permuta si aranjează grabiti in fel si chipuri, dar fara de combinatii..
Cu un zâmbet încrustat pe chip încerc sa mi mențin un loc, cu picioarele pe pământ , insa sunt izbită in nenea ursuz de lângă mine.
Caut ochii de adineauri, multumesc încă o data si iau mana ce mi s a oferit , spunând ca e mai bine asa.
Un domn cu ochelari, constient si el de o noua zi , e prins de sceneta si mi oferă locul sau.
Multumesc cu incantarea unui copil inocent.
Si da... Sunt ore bune de atunci si încă zâmbesc..